Cât se poate de plagiat?!

Este o întrebare mai mult retorică. Însă unii reprezentanți ai științelor juridice din Republica Moldova o adresează la modul cel mai serios.

Am putea parafraza întrebarea în „cât putem fura?” având în vedere faptul că plagiatul este un soi de furt intelectual. În așa caz răspunsul unui om onest ar fi evident – nimic. Iar dacă se întâmplă furtul, întrebarea care se pune, de obicei, este cum să fie sancționat acel furt. Și răspunsul poate fi foarte diferit – de la măsuri educative până la diferite tipuri de pedepse. Depinde de mai mulți factori/criterii, unul din care este volumul furtului. Reacția celui învinuit de furt evident că la fel poate fi diferită – de la recunoașterea greșelii și abandonarea acestui obicei până la căutarea justificărilor, a modalităților de a nu fi prins pe viitor și contestarea prin toate căile posibile a faptului că ar fi furat.

Faptul că în prezent în lupta cu plagiatul se utilizează softurile antiplagiat, nu înseamnă că anterior plagiatul se accepta în lucrările științifice. Iar Raportul de similitudini generat de softuri nu semnifică oferirea automată a răspunsului dacă există plagiat. Am putea compara, prin analogie, cu camerele video instalate într-o încăpere. Faptul că acestea fixează o persoană care intră/iese cu diferite lucruri (pe care anterior nu le-a avut) – nu înseamnă că acea persoană a furat acele lucruri. La fel și în cazul similitudinilor identificate de către soft – acestea pot fi fragmente din publicații anterioare ale autorului (în teza de doctorat acestea sunt permise), din publicațiile altor autori, dar care sunt citate după toate regulile, cunoștințe comune etc. Este explicabilă însă frustrarea celor obișnuiți cu aceste practici în ambele cazuri, deoarece instrumentele moderne fac mai dificilă însușirea bunurilor altora și necesită mai multe eforturi. Totodată, dacă camera video nu a fixat furtul – asta nu înseamnă că acesta nu a existat și că nu poate fi stabilit prin alte mijloace, iar dacă plagiatul este ascuns după parafrazări, traduceri din alte limbi etc. și Raportul de similitudini indică un procentaj mic – el oricum poate fi stabilit de către expert. Desigur că există și diferențe între cele două fenomene, una din care ar fi că în cazul plagiatului este dificil de stabilit valoarea financiară a acestuia, iar gravitatea lui este determinată de către specialiștii în domeniu (neputând fi stabilite praguri cantitative).

Iată ce indică, referitor la evaluarea produselor de cercetare, Ghidul de integritate în cercetarea științifică, elaborat (și aprobat la 12 noiembrie 2020) de către Consiliul național a cercetării științifice, dezvoltării tehnologice și inovării al Ministerului Educației și Cercetării din România în baza celor mai relevante coduri de etică existente la nivel internațional (dacă judecăm după referințe bibliografice de la sfârșitul documentului):

„a. În rapoartele referitoare la plagiat, evaluatorii (conducători de doctorat, redacții ale revistelor de specialitate, experți evaluatori, membri ai comisiilor sau consiliilor cu atribuții în acest sens etc.) trebuie să ia decizii nu numai în baza unor evaluări de similitudine a textelor, estimate prin softuri specializate, ci și prin analize calitative care să aprecieze semnificația textului plagiat în arhitectura lucrării analizate.

b. Stabilirea arbitrară a unui prag de acceptare a cantității relative de text din lucrare care „poate fi plagiat, fără consecințe de sancționare”, este inacceptabilă în absența unei dublări a evaluării cantitative cu cea calitativă (referitoare la importanța ideilor plagiate în economia lucrării)…

d. Abaterile grave de la normele de bună conduită de integritate în cercetarea științifică (contrafacere, falsificare, plagiere) trebuie considerate ca fapte imorale care trebuie identificate și încadrate corespunzător, chiar dacă nu pot fi sancționate din punct de vedere legal.”

În concluzie, acest ghid, la pag.15, indică clar că „Stipularea unui prag procentual de text care poate fi plagiat fără probleme, indiferent de originalitatea și plasarea lui în arhitectura lucrării, nu este acceptabilă.”

Curriculum-cadru al cursului „Deontologie academică”, aprobat de Universitatea din București în 2018, prevede, la pag. 58-59, că:

„2. Logica de tip compensatoriu nu este indicată în diagnosticarea plagiatului. Concluzia finală a analizei nu decurge din ”suma aritmetică” a părților sau componentelor conforme și a celor neconforme cu deontologia științifică în cadrul lucrării evaluate….

5. Recunoașterea plagiatului nu se poate reduce la o simplă raportare de procent de text cu mare similitudine cu alte texte de pe internet, detectat ca atare prin softuri specializate. Folosirea simultană cu înregistrările de similitudine de text a evaluărilor de conținut, privitoare la idei preluate neadecvat sub aspectul modului de citare, este obligatorie.”

Ambele documente citate mai sus stipulează că plagiatul este cu atât mai grav (sever) cu cât acesta are o extensie mai mare, este localizat în zone mai importante din arhitectura lucrării, este voluntar, are caracter repetitiv în publicațiile autorului, iar avantajele obținute în urma acceptării operei sunt mai mari. Astfel, Ghidul menționează că „Localizarea plagiatului în introducerea lucrării ca zonă de definire a obiectivelor de cercetare, în partea de prezentare a metodologiei proprii, a contribuțiilor originale și a concluziilor constituie circumstanțe agravante în diagnosticarea severității plagiatului.” Curriculum-cadru indică că „Contează în evaluare și modul în care este utilizată de către autor lucrarea respectivă. Folosirea ei pentru a aduce avantaje materiale sau de promovare profesională autorului este o circumstanță agravantă în diagnosticarea abaterii de la normele de bună conduită științifică.”

În cazul studiilor doctorale, în lucrările în care există plagiat în concluzii, iar aprobarea lor conduce la conferirea titlurilor de doctor în științe, tratarea acestor situații pare destul de clară, dacă respectăm bunele practici internaționale.

Publicitate