Despre autonomia universitară prost înțeleasă și cultura discuțiilor

În dorința de a prelua cât mai multe atribuții exercitate până nu demult de alte autorități, în primul rând de către Academia de Științe a Moldovei și Consiliul Național pentru Acreditare și Atestare, Ministerul Educației folosește diferite argumente. Nu vreau să discut aici la care din atribuţii se pretinde justificat şi la care nu, ci să mă refer la modul cum este utilizat în acest scop conceptul autonomiei universitare  (unul din cele mai des invocate argumente) şi nivelul discuţiilor atunci când se încearcă implementarea conceptului în actele normative.

Se creează impresia că deseori conceptul autonomiei universitare este privit la noi ca un scop în sine, dar nu ca un mijloc de creștere a calității educației. Dar, autonomia universitară până la urmă nu este absolută, ci poate avea diferite nivele. Iar nivelul optim ar trebui stabilit inclusiv reieșind din condițiile locale. Ministerul Educației se pare că și-a tras drept aliați în abordarea sa (persoane din) universitățile  (până la urmă subordonate Ministerului) și e firesc ca acestea să-și dorească un grad cât mai mare de autonomie. Ca să fac o paralelă, cred că în orice organizație, angajații ar opta pentru cât mai multă libertate, să fie cât mai puține reguli, să primească cât mai puține indicații și să fie cât mai puțin verificați. Dar va fi în aceste condiții o calitate mai bună a muncii și un randament mai mare? Cred că acest lucru depinde de mai mulți factori, inclusiv de volumul retribuirii și cultura angajaților.

Deseori se spune că autonomia universitară (și cât mai multă) este o buna practică internațională și din această cauză trebuie să o aplicăm fără restricții. Totuşi, în ce măsură sunt pregătite universitățile noastre pentru mai multe atribuții, dar și pentru mai multe responsabilități este o chestie de discutat. Ne putem compara (avem aceleași condiții) cu sistemele de educație în care autonomia universitară a dus la creșterea calității educației și cercetării?  Sunt performante universitățile noastre (în situaţia când niciuna din ele nu este în principalele ratinguri internaţionale), au ele o finanțare suficientă (în condiţiile când, spre exemplu, Universitatea din Harvard are un buget anual de peste 50 de ori mai mare decât toate universităţile din Republica Moldova), funcționează în ele mecanismele reputaționale și se respectă normele de bună conduită (având în vedere că nu prea am auzit să fie dați afară sau retrogradați angajați ai universităților din cauza fraudelor științifice)?

Până în prezent mai multe drepturi au avut instituţiile din Republica Moldova în privinţa primelor două cicluri de studii universitare. „Masificarea” studiilor care s-a produs la aceste cicluri a adus şi aspecte negative, inclusiv deoarece universităţile au ales să valorifice acest fenomen pentru acoperirea costurilor de funcţionare şi dezvoltare, prin atragerea unui număr tot mai mare de studenţi cu taxă. Dependenţa de aceşti studenţi a dus la faptul că aceştia au fost promovaţi din an în an indiferent de gradul de însuşire a materiei, iar cei care au probleme în acest proces sunt profesorii oneşti şi principiali care evaluează cunoştinţele acestora cu notă „insuficientă”. Din această cauză, numărul studenţilor exmatriculaţi pentru nereuşită la învăţătură este mic, iar calitatea învăţământului universitar s-a redus.

Se pare că acum sub tăvălugul acestei abordări  încape și doctoratul. Este greu de presupus că nu va exista tentaţia masificării acestuia, mai ales că odată cu acordarea unei mai mari autonomii financiare universităţilor, finanţarea acestora de la bugetul de stat se va reduce. De cealaltă parte, experienţa din ultimii ani arată că există suficienţi potenţiali candidaţi care ar dori să-şi pună în cartea de vizită prefixul „Dr” la numele său şi o diplomă de doctor pe perete, fie că e oficiul unei companii, un birou de avocaţi, un cabinet medical sau chiar o instituţie religioasă. Cu atât mai tentant va deveni acest lucru cu cât rata de absolvire a studiilor doctorale (şi conferirea gradului de doctor) se va apropia de cele înregistrate la studiile de licenţă şi masterat. Și în aceste condiţii putem considera că acordarea deplinei autonomii universităților în domeniu va conduce la creșterea calității tezelor de doctorat și a competențelor obținute?

Situaţia cu autonomia universitară mi se pare perfect comparabilă cu cea a democraţiei în lume. În ţările cu venituri înalte şi cultură civică a populaţiei democraţia funcţionează bine şi duce la prosperare şi progres. Iar în ţările sărace şi fără o societate activă, chiar dacă formal există toate instituţiile democratice, populaţia este uşor manipulabilă, alegerile sunt câştigate de demagogi (unii din care devin ulterior dictatori), iar situaţia economică şi cea privind respectarea drepturilor omului se agravează. Cred că e suficient să ne uităm în jur pentru a ne convinge de asta. În aceste ţări bunăstarea populaţiei poate fi la un nivel mult mai jos decât în ţări conduse de „dictatori luminaţi”, care nu respectă nici măcar formal mecanismele democratice  (vezi măcar statul Singapore condus de Lee Kuan Yew).

Revenind la autonomia universitară, menţionez cu regret că în discuţiile organizate de Ministerul Educaţiei nu se abordează aspectele principiale ce ţin de acest concept. Mai mult decât atât, Doamne ferește să nu fii întru totul de acord cu această „vacă sacră”, că se găsesc diferite mijloace pentru a fi ignorate aceste opinii. Iată câteva procedee folosite:

• Se discută ad hoc proiecte prezentate (cu prevederi deseori preluate din alte părţi şi fără o analiză critică a acestora), evitându-se discutarea aspectelor lor conceptuale şi apelându-se la argumente de tipul „eu când am învăţat aşa era”, „mi se pare că aşa e mai bine” etc., fără a exista argumente bazate pe dovezi şi bune practici; de fapt se ignoră regulile în vigoare de elaborare a unui act normativ;
• Când se solicită o formulare univocă în documentul elaborat în locul uneia confuze se respinge pe motiv că lasă universităţile să interpreteze, nu trebuie noi să le detaliem (doar există autonomie universitară);
• Dacă nu există alte argumente se apelează la toate păcatele instituţiei pe care o reprezinţi, deseori fără nicio legătură cu prevederea discutată, dându-se de înțeles că din cauza asta tu nu ai dreptul la opinia ta chiar dacă aduci argumente din practica internațională etc.

În opinia mea, însă, dacă dorim o creştere a calităţii studiilor doctorale, implementarea conceptului autonomiei universitare ar trebui făcută cu competenţă şi curaj şi să se bazeze pe documentare serioasă, cunoaşterea profundă a situaţiei locale şi a celor mai bune practici internaţionale.

P.S. Fostul Ministru al Educaţiei din România, Daniel Funeriu, care recent a vorbit în faţa reprezentanţilor Ministerului şi a şcolilor doctorale din Republica Moldova la un atelier desfăşurat la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău, menţionează într-o postare pe blogul său că sunt următoarele moduri de a provoca schimbarea radicală a sistemului de educaţie: de tip „expert”; de tip „dezbatere” şi de tip „smecherie”. Ceea ce se întâmplă acum la noi cu siguranţă că nu este de tip „expert”. Sper ca, cel puţin, să nu fie de tip „şmecherie”. Nu pot să mă abţin nici să citez din aceeaşi postare spusele atribuite lui Descartes: cu cât o problemă e mai grea, cu atât mai puţini sunt cei care o înţeleg şi o pot rezolva. Este aşadar inutil să asculţi majoritatea atunci când ai o problemă grea, e mai înţelept să asculţi minoritatea.

Publicitate