„Legea și etica universitară sunt bariere în fața cărora se opresc fraierii, peste care sar șmecherii și pe sub care se strecoară valeții celor din urmă”, e percepţia unei bune părţi a persoanelor implicate în procesul susţinerii doctoratelor. Aceasta este una din concluziile articolului „Cine subminează interesul naţional?„, scris de Mihaela Miroiu.
Nu pot să nu citez în continuare din aceeaşi sursă. Vă invit doar să înlocuiţi mai jos abrevierile instituţiilor din România cu cele ale instituţiilor similare din Republica Moldova pentru ca textul să fie mai familiar:
„Dacă ești ofițer, nu ai nepărat nevoie de fapte de arme, nici să dejoci atentate, nici să ai contribuții strategice remarcabile în serviciile secrete sau în armată ca să ajungi general. E mai simplu să obții un doctorat. Dacă tot l-ai obținut, poți face o carieră academică în studii militare, poți să fii și politician totodată, ba chiar și academician. În acest fel, nu vrei să furi din buget, vrei să primești, pur și simplu, bani din toate părțile pe care le acoperi cu omnipotența și omnisciența ta. Asemănător, dacă ești jurist, economist, medic sau inginer. Dacă ești politician și vrei să îți rotunjești legal veniturile, e mai bine să ai și o carieră universitară, fiindcă nu ești incompatibil (activitatea didactica este printre puținele pentru care nu există incompatibilități). Pentru asta însă îți trebuie însă nepărat un doctorat.
În aceste puține, dar frecvente situații doctoratul joacă un rol pivotal, căci este condiția care îţi dă posibilitatea să fii orice, dar neapărat și universitar. Dacă ești universitar și totodată general sau șef de clinică sau și politician, avocat etc., nu poți să fii un lector sau conferențiar oarecare. Trebuie, pe cât se poate, să fii profesor plin (doar așa ai un salariu mare) și, nu-i așa, să devii conducător de doctorat ca să ai de unde recruta tineret îndatorat în viitoarea carieră universitară, politică, juridică, militară sau toate la un loc. În orice caz, presupui că acei oameni îți vor asigura un viitor glorios, neatins de umbra micilor tale scăpări.
Desigur, operele tale, începând cu doctoratul, în aceste situații de ubicuitate și multiplă implicare, sunt fie superficial-mediocre (genul maculatură bună pentru concurs pe post), fie sunt făcute de negrișori, căci nici timp de copy-paste nu mai ai. Nu te citește și nu te citează nimeni, cu excepția celor pe care îi formezi după chipul și asemănarea ta. Urăști din toată ființa ta invențiile astea drăcești la criteriile de abilitare de tipul indicelui de citări (Hirsch sau G, sau măcar citări pe google scholar). Îi urăști pe cei care au făcut împrumuturi străine de tipul ideilor că ar trebui să publici în reviste de specialitate internaționale cu blind peer-review (adică, să te judece pe tine niște iluștri necunoscuți care nici măcar nu știu ce funcții și ce grad are cel pe care îl judecă?). Dar aceste categorii de insurgenți au puterea să le impună prin CNATDCU. Atunci, cum să îi lași acolo, de capul lor să “submineze interesul național”? Nu e mai bine să ai oamenii tăi acolo sau să mergi chiar tu? În plus, dacă le dă ziariștilor prin cap să scormonească prin BCU după teza ta și, în loc să înțeleagă că nu ai avut timp să îți faci treaba ca orice școler la doctorat cu frecvență, că ai făcut și tu ce ai putut, cu cine ai putut? Desigur că e mai bine ca tezele să nu fie publice, ca să nu se mai repeadă hienele la ele. Și nici criteriile acelea de împrumut, străine plaiurilor noastre, nu trebuie acceptate. Dar pentru asta nu ajunge să ocupi numai CNATDCU. Este important să ocupi cu inși loiali și Consiliul Național de Etică, singurul care te poate judeca, odată ce ești demnitar. Să presupunem că ai reușit să faci toate acestea, pentru tine însuți.
Dar tu nu lucrezi singur, ci într-o universitate. Conducerea trebuie să fie cât mai după chipul și asemănarea ta și a alor tăi, altfel îți face probleme. Dar dacă ești în conducere începe să te intereseze toată instituția, nu-i așa? Iar în instituția asta 70% din bani vin pe student și 30% ar trebui să vină pe criterii de performanță, mai ales științifică, așa cum zice CNFIS, sau măcar zicea, până nu l-ai redus la pasivitate extremă. Asta s-ar baza pe o evaluare. Evaluarea s-a făcut, dar a devenit un adevărat pericol, fiindcă au pus indicatorii cei rău-famați și până și studenții ajung să știe că împăratul e gol. Până la urmă, rectorii nu au niciun cuvânt în țara asta? Foarte bine. Îi adunăm în forul lor, CNR și votăm ca evaluarea să se facă la calendele grecești și atunci performanțele individuale să fie secretizate, chiar dacă google scholar, acest wikileaks al universitarilor, ne arată cam așa cum suntem la nivel de relevanță în cercetare, pe fiecare în parte. Nu e o mare problemă, ceea ce cerem noi nu e impopular, ba dimpotrivă, majoritatea colegilor se raliază. Cu ARACIS am rezolvat problema după o logică asemănătoare.
În Parlament sunt colegii noștri. Nu trebuie să scăpăm din mână Guvernul, sau măcar miniștrii și secretarii de stat care trebuie să fie tot ai noștri.”
Articolul integral poate fi citit în Revista 22.
Gheorghe Cuciureanu 
Cauza e relativ simpla. Criterii de acceptare a lucrarilor in dependenta de domeniu cu cerinte diferite, multe dintr care nu sunt obiective. Daca ar fi doctoratele ca in Suedia, unde lucrarea consta din autoreferat urmat de copiile xerox ale lucrarilor, iar lucrarile trebuie sa fie din baze de date internationale recunoscute in domeniu. Dar ar trebui sa fie omogene cerintele: sa se ceara de la medicina si de la informatica, si de la fizica, si de la chimie, si de la economie, etc aceleasi criterii formale: nr de articole ISI, Scopus, factor de impact cumulat, citari ale lucrarilor, participare la conferinte, etc. Asa putem sa ajungem sa avem academicieni de care nu stie nimeni.
Dar cine real este interesat sa rezolve corect si pe termen lung aceasta problema?
Sunt de acord ca articolele in baze de date internationale Web of Science si Scopus ca criteriu ar rezolva in mare parte problemele de la noi, la etapa asta. Si ar fi cel mai simplu si logic pas de facut. Pe urma s-ar mai adapta cei smecheri, pentru ca si citeriile cantitative recunoscute international nu sunt o solutie universala.
Din pacate, nu exista la noi masa critica in comunitatea stiintifica pentru a lua astfel de decizii, mai ales ca in unele domeniii cei care au obtinut gradele fara recunoastere internationala iau deja ei deciziile.