Într-un articol recent “Doctoratul la români” (care merită să fie citit integral), autoarea, Alina-Mungiu Pippidi, afirmă că “îndrumătorul de doctorat, în România, e un zeu de proporții locale”. Prevederile Regulamentului privind organizarea studiilor superioare de doctorat, ciclul III, aprobat de către Guvernul Republicii Moldova în luna decembrie 2014, riscă şi la noi să transforme conducătorii de doctorat în “fiinţe supreme”.
Iată câteva din atribuţiile acestora conform acestui act:
– propun şcolii doctorale înmatricularea şi exmatricularea studenţilor-doctoranzi (p.33);
– selectează candidatul la doctorat pentru o poziţie vacantă (p.75);
– stabilesc conţinutul şi forma concursului de admitere (p.77);
– propun prelungirea programului de doctorat (p.87);
– stabilesc exclusiv şi independent participarea unui student-doctorand la programul de pregătire avansată şi alegerea elementelor de studiu din cadrul acestui program care trebuie urmate de către studentul-doctorand (p.146);
– apreciază viabilitatea proiectului prezentat şi decid dacă studentul-doctorand poate continua cu programul de cercetare ştiinţifică, în conformitate cu proiectul prezentat şi dezbătut public (p.149);
– au dreptul să primească rapoarte de activitate din partea doctoranzilor ori de cîte ori solicită (p.188);
– au dreptul de a propune comisia de doctorat; de a selecta candidatul la doctorat pentru o poziţie vacantă aflată sub îndrumarea sa şi de a propune înmatricularea studentului-doctorand în urma procesului de admitere etc. (p.190).
1 Răspuns to “Conducătorul de doctorat: un “zeu” pentru doctoranzi?”