sursa: http://narimanhb.com/
În cartea despre care vă spun sunt enumerate toate activitățile unităţii pe parcursul ultimelor decenii și se creează impresia că sunt realizări frumoase, acțiuni necesare, lucrări bune. Lucrul care stirbeşte din această imagine este ceea ce pare să fie “dijma” din epoca informaţională: şeful este (co)autorul la 100% din monografii, 93% din manuale, peste 68% din articolele în reviste şi peste 56% din lucrările conferinţelor ştiinţifice, publicate de către colaboratorii respectivei structuri.
Dacă cumulăm numărul de pagini ale tuturor lucrărilor, autorul ar fi trebuit să scrie un număr de peste trei pagini cu text ştiinţific în fiecare zi, timp de peste un deceniu. Având în vedere şi alte activităţi ale persoanei respective, acest lucru este practic imposibil. Cum atunci poate fi înţeleasă hiperproductivitatea? Ar exista două explicaţii logice:
1) fie un anumit fragment de text sau anumite idei se repetă sub o formă sau alta în diferite publicaţii;
2) fie persoana cu funcţie de conducere este inclusă în calitate de (co)autor la publicaţie fără să aibă o contribuţie importantă.
În ambele cazuri putem considera că avem de a face cu fraudă ştiinţifică. În primul caz e vorba de plagiat, care este definit drept preluarea ideilor, metodelor, rezultatelor, textelor şi prezentarea lor drept creaţie proprie (inclusiv preluarea unui text propriu anterior publicat, fragmentar sau în întregime, eventual modificând titlul – autoplagiatul). În al doilea caz avem de a face cu abuz de autoritate, care se poate manifesta prin însuşirea nemeritată a calităţii de autor sau coautor al publicaţiilor persoanelor din subordine pentru sine sau rude. Astfel se tratează cele două fenomene în codurile de etică din întreaga lume.
Înclin să cred că în cazul nostru este mai apropiată de realitate cea de-a doua explicaţie. Nu stiu de unde vine această tradiţie – din trecutul sovietic, din mentalitatea balcanică, din societatea tradiţionalistă etc., dar pare să fie un fenomen frecvent. Este suficient sa analizăm lista publicaţiilor personelor de conducere din unele organizaţii / subdiviziuni de cercetare sau didactice ca să intuim acest tip de fraudă ştiinţifică (uneori e un lucru util combinaţia orgoliului personal cu dezvoltarea reţelei internet şi posibilitatea accesului liber la datele unor instituţii:)).
In acest context, îmi amintesc de conducătorul meu de doctorat, membru corepondent Alexandru Ungureanu, care datorită faptului că eu eram la începutul cercetărilor (nu am avut până atunci niciun curs de metodologie a cercetării, autorat şi altele absolut necesare pentru un doctorand), mi-a citit toate materialele pregătite spre publicare, mi le-a redactat şi mi-a dat sfaturi foarte utile la fiecare din ele. Dar, judecând după felul lui de a fi, cred că niciodată nu s-a gândit ca aş putea să-l indic în calitate de coautor al publicaţiilor, deşi prin contribuţia lui cred că avea mult mai multe motive să fie plasat la autori decât unii din coautorii-şefi ale publicaţiilor de la noi (care de obicei sunt primii în listă!).
Poate că pe lângă plagiat şi alte fraude grave care se întâmplă pe la noi, hiperproductivitatea şefilor este o abatere mai mică de la normele de bună conduită în cercetare, dar… este un indiciu foarte ilustrativ al modului de funcţionare al sistemului.
Sau poate este o manifestare specifică a respectului la noi şi o modalitate de consolidare a comunităţii ştiinţifice? Ce ziceţi?
Gheorghe Cuciureanu 
te referi cumva la vreo persoana care o stiu si eu?
nu, este o pearsona-simbol 🙂 dar, cum se spune, „filmul” este bazat pe fapte reale – dovada si cifrele pe care le-am inclus acum in text (le scapasem mecanic)
În aceeaşi ordine de idei, am incercat o singură dată, la un seminar de profil, sa pun problema „instituţiei conducătorului de doctorat”, care adeseori nu face decât să citească ultima versiune a lucrării doctorandului, iar alteori nici măcar atât. Momentan mi-au devenit duşmani nedeclaraţi mai mulţi colegi, pe care nu neapărat îi vizasem în remarca mea publică. În domeniul umanitar chiar ar fi indicată o conlucrare mai activă dintre specialişti şi, respectiv, publicaţii în coautorat. Nu neapărat cu şeful!
Problema „instituţiei conducătorului de doctorat” este incă o problemă acuta la noi – s-a facut un sondaj anul trecut si reiese ca multi conducatori de doctorat se intalnec cu doctoranzii o data la cateva luni.
Referitor la publicarea in coautorat: salut cooperarea, in special cea interdisciplinara. Au trecut timpurile cand un cercetator putea face singur o descoperire importanta. Ceea ce deranjeaza, si asta am vrut sa spun prin postare, este faptul includerii in calitate de coautori a unor persoane care nu prea au contributii importante la continutul stiintific al lucrarii. Or, eu am foarte mare dubii ca, în exemplul adus, seful ar fi avut acelasi numar de publicatii daca ocupa o alta pozitie in cadrul centrului.